Începe aiciProbabil îți sunt cunoscute acele zile în care te trezești parcă cu mintea împrăștiată, în care corpul refuză să se ridice din pat și viața pare nedreaptă pentru că ne invită să ne ridicăm și să ne apucăm de cele care ne solicită: job, provocări, copii, lucruri de făcut.
Ai vrea să poți opri timpul în loc și să ai un pic de timp pentru tine. Simți că nu te poți conține pe tine, cu atât mai puțin să mai conții copilul / copiii, să intri în ședințe cărora nu le vezi rostul, să pui un zâmbet pe față și să îți vezi de zi etc. Pe interior îți vine să ai un tantrum.
Cu toții avem astfel de zile sau poate chiar perioade în care ne este greu să ne adunăm. În aceste momente e cel mai greu să avem grijă de noi, să ne vedem de o rutină sănătoasă, să fim în contact cu propriul corp.
Sunt momentele în care suntem pe avarie și ne enervează chiar și atunci când cineva vrea să ne ajute să ieșim de acolo, oricât de bune i-ar fi intențiile.
Lasă vina deoparte măcar cât e greu. Poți să revii ulterior asupra procesului.
Astăzi vreau să îți povestesc despre ce ar ajuta în acele zile:
Cu bateriile pe avarii e extraordinar orice reușești să faci, iar dacă nu reușești să faci nimic, ci doar să fii, e minunat. E doar o zi sau o perioadă.
Nimeni nu face perfect. Cu toții încercăm să facem atât cât putem, cum putem noi mai bine.
Ai grijă de tine!
Cu drag,
Ancuța, psihoterapeut și fondator al proiectului „Emoții în farfurie”.
Am decis să scriu acest articol după ce, zilele trecute, încercând să mă mai conectez la ce se mai scrie pe acest subiect, am obosit citind articole despre cum putem controla mâncatul emoțional.
Pe măsură ce le citeam, îmi dădeam seama cum pe alocuri îmi produce un disconfort parcurgerea lor, nu doar pentru că știu că nu funcționează acele tehnici, ci mai ales pentru că știu ce se întâmplă după ce oamenii citesc aceste articole și nu reușesc să rezolve prea multe pe termen mediu și lung. Se simt vinovați, pentru că iată, au încercat și una și alta, dar tot nu a funcționat. Deci sigur ei sunt de vină, deci sigur ei fac ceva greșit, nu au destulă voință sau le scapă ceva anume.
Am ajuns la minus 32 de kilograme.
Nu-mi amintesc să fi avut din adolescență și până acum această greutate. E atât de nou pentru mine încât nici măcar nu pot să conștientizez, adică mai merg încă la mărimi mari când îmi cumpăr ceva și îmi este greu să îmi amintesc ce greutate am, deși mă cântăresc săptămânal.
Mintea mea inverseaza. Am 56 de kilograme, dar când vreau să spun cuiva câte am, îmi vine să spun că am 65.
Încă sunt în perioada de acomodare și acceptare a noului meu corp.
Cu toate astea simt că am renăscut, pot să fac lucruri pe care înainte le făceam cu greu și dincolo de glumă, chiar mi-am descoperit câteva oase noi. Adică ele nu sunt noi, dar nu ne-am cunoscut până acum.
Curajul vine din frică și o să vă povestesc cum mi se aplică mie acest lucru.
Am fost mereu interesată de diete, de cure și tabere de detoxifiere, de cărți despre diete, de modalități eficiente și miraculoase de a slăbi, dacă s-ar putea peste noapte, fără efort și cu mâncare multă și nesănătoasă în farfurie, la orice oră din zi și din noapte.
Și la final, să mai fiu și tonifiată, toată numai fibră. Ei bine, asta da poveste de peștișor auriu.
Din păcate, până acum nu am găsit metoda miraculoasă. De o găseam, deja era mare tam-tam pe subiect și sigur mă și îmbogățeam în scurt timp.
Realitatea este că nu merge cu miracole, pur și simplu nu merge...și nici cu diete.
Am încercat de-a lungul timpului destule, multe, foarte multe.
Astăzi cântarul mi-a arătat mai puțin cu 32 de kilograme. Am reușit după 1 an și 2 luni să ajung la greutatea mea normală.
Le-am pus ușor, mult prea ușor.
Sedentarismul, mai mult mașina și mai puțin bicicleta, mai multă indulgență față de ceea ce mâncam, multe scuze, multe emoții rămase și neexprimate și așa mai departe.
