Începe aiciMult timp am avut o reținere în a admite că îmi place mâncarea. Aveam impresia că doar recunoscându-mi mie asta, kilogramele vor sări pe mine, se vor depune din nou. A fost un proces să accept și să mă opresc pentru a mă bucura de mâncare, să pun acolo unde îi e locul în viața mea.
Conform studiilor, acțiunile noastre au la bază două motoare: căutarea plăcerii și evitarea durerii. Așa funcționăm, neurologic. Așa am evoluat ca specie. Este în natura noastră să mergem spre ceea ce ne aduce plăcere, ceea ce ne bucură. A nu admite asta e ca și cum ne-am renega o parte din natura noastră.
Să avem pofte, să ne placă mâncarea e firesc, e uman, e parte din noi. Toți le avem și a ne preface să nu sunt acolo, a le înăbuși, nu facem decât să ducem presiunea în altă parte, să devenim mai apatici și treptat să ne îndreptăm spre comportamente nesănătoase. Așa cum am spus de multe ori, tot ceea ce este în noi, nu poate ieși decât prin noi. Într-un mod sănătos sau nu.
Ce e important să știm despre pofte în general și despre pofta de dulce, în particular:
Când devine pofta ceva nesănătos pentru noi:
Orice ar fi, nu reprimați. Dacă pofta a venit, ea vă spune ceva, ascultați-i mesajul, pentru că vă poate arăta o direcție pentru unde e greu și doare sau pentru unde e nevoie de puțină plăcere.
Atunci când este în regulă pentru noi să amânăm puțin, atunci știm că pofta se manifestă sănătos. De exemplu, am o rețetă de prăjitură în minte și abia aștept să o fac, dar azi și mâine nu am când, deci o programez pentru weekend. Mi-e poftă când mă gândesc la ea, dar știu că va veni și o aștept, fără să simt nevoia să o înlocuiesc cu altceva până atunci.
Poftele sunt bune. Lumea noastră ar fi foarte fadă fără ele, gri, lipsită de bun. Vă doresc să vă fie poftă și să simți plăcere la fiecare masă.
Nu uitați:
Sper că am lămurit cât de cât partea aceasta cu poftele. 
Subiectul e amplu și orice completare sau idee din parte voastră e binevenită.
Cu drag,
Ancuța, psihoterapeut și fondator al proiectului „Emoții în farfurie”.
Am decis să scriu acest articol după ce, zilele trecute, încercând să mă mai conectez la ce se mai scrie pe acest subiect, am obosit citind articole despre cum putem controla mâncatul emoțional.
Pe măsură ce le citeam, îmi dădeam seama cum pe alocuri îmi produce un disconfort parcurgerea lor, nu doar pentru că știu că nu funcționează acele tehnici, ci mai ales pentru că știu ce se întâmplă după ce oamenii citesc aceste articole și nu reușesc să rezolve prea multe pe termen mediu și lung. Se simt vinovați, pentru că iată, au încercat și una și alta, dar tot nu a funcționat. Deci sigur ei sunt de vină, deci sigur ei fac ceva greșit, nu au destulă voință sau le scapă ceva anume.
N-am mai scris de ceva timp despre stil de viață, slăbit, menținut și trăit frumos într-un corp sănătos.
A venit toamna și cum se instalează frigul, cum apare și pofta de mâncare. Anul trecut pe vremea aceasta eram în plin plan alimentar pentru slăbit, era perioada în care pierdeam cel mai mult și îmi amintesc cum mă apucase panica pentru că după două luni de schimbări alimentare în care slăbisem fără să mă înfometez, începeam să-mi simt stomacul cum îmi cerea mâncare în continuu, parcă.
În urma interviului pentru divahair.ro am primit foarte multe întrebări de la voi legate de alimentație, rețete, dar mai ales despre medicul nutriționist la care am fost.
Am scris anterior în articolele mele că nu contează prea mult care e rețeta, ci contează cine ține rețeta. Adică indiferent de nutriționist, de rețete, de sportul ales, depinde doar de voi. Nu există o rețetă care să fie universal valabilă pentru noi toți, din păcate sau din fericire. Luați modele și adaptați-le pe voi, e greu să existe aceeași cale pentru noi toți. Nici dacă folosim aceleași ingrediente nu ne ies mâncărurile la fel, darămite când vorbim de schimbarea stilului de viață.
De ceva timp scriu pe blog despre experiența mea cu slăbitul și simt că încă mai pot să împărtășesc din ce am învățat. Sper să ajungă la cât mai mulți oameni și să îi motiveze. Asta mi-a lipsit mie cel mai mult, oameni în jurul meu care să fi trecut prin experiența asta și care să îmi spună că se poate. Tutoriale, mesaje inspiraționale, cărți am tot citit, dar simțeam nevoia de a avea pe cineva alături care să mă monitorizeze, să-mi verifice săptămânal planul de alimentație, să fie acolo. Nu am găsit acea persoană, din păcate, sau nu pe cineva care să bifeze tot ce e scris mai sus. Primeam puțin de la antrenorii de la sală, puțin de la medicul nutriționist și restul am zis că e musai să vină de la mine. Cel mai la îndemână în acest proces mi-a fost jurnalul alimentar.
Nu am fost niciodată genul de femeie care să guste o mâncare și să spună ce ingredinte are și cum se face. Am învățat să gătesc de nevoie, când am ajuns la facultate. Mai aveam eu tentative și în liceu, dar minore. De aproape 1 an gătesc simplu și sănătos zilnic, cu mici excepții în weekend. Tot de nevoie, însă a ajuns să fie o rutină plăcută, mai ales că nu mai trebuie să stau în fiecare dimineață să mă gândesc ce vreau să mănânc azi și să caut meniuri pe site-uri, să aștept mâncarea, să fiu anunțată că o să mai întârzie încă 30 de minute din cauza traficului etc. Știu dinainte ce urmează să gătesc, îmi fac meniul pe toată săptămâna și cam așa îmi organizez și cumpărăturile. Sincer, nu cred că aș fi slăbit atât de mult dacă nu practicam acest gătit.
