Începe aici

A merge sau a nu merge la sală? Împărtășirea unei experiențe personale

Zilele trecut am împărtășit în comunitatea privată "Emoții în farfurie" despre experiența mea legată de mersul la sală. Pentru că am primit mai multe mesaje pe această temă, m-am gândit că ar putea fi de folos să o aduc și aici, în cadrul unui articol. Poate mai inspiră sau mai așează dintre procesele voastre.

Puțin context/introducere

Acum o lună am mers pentru prima oară la sală după... după mult timp (4-5 ani?). M-am "certat" cu ideea de a merge la sală după ce m-am ales cu probleme la spate după pierderea celor 30 și ceva de kilograme.

Am fost mult timp supărată pe sistem, cum s-ar spune. Am avut antrenor personal și mă așteptam să știe ceea ce eu nu știam: că spatele și articulațiile unei persoane cu obezitate (pentru că asta eram, cu diagnostic pus) au prioritate, pentru că pe alea odată ce au rămas afectate, cam așa rămân pe viață în cel mai bun caz, dacă nu se duc și mai jos la vale.

În fine, a blessing and a curse, cum s-ar spune, pentru că prin faptul că ele există e necesar să am o viață măcar minim activă și evident, să nu mai iau kilograme. Am făcut pace cu sistemul, m-am gândit că și eu ar fi trebuit să știu unele lucruri, că eram în alt punct atunci și că iată, trag și eu puțin ponoasele pe ceva a unei versiuni mai tinere de-ale mele.

Revenind, înainte de pandemie am înlocuit mersul la sală cu mersul la înot care tare mult îmi plăcea.
În pandemie, însă, am încercat să fac acasă exerciții, programe și yoga, iar vara, mult mers pe jos și pe bicicletă.

Chiar în perioada începerii pandemiei s-a deschis o sală vis-a-vis de noi. Niciodată nu am fost așa aproape de una. Îmi amintesc de o participantă la un program care a conștientizat că una dintre principalele ei resurse în proces este faptul că locuiește lângă sala de fitness.

Anul trecut în vară, tot trecând pe lângă sală și auzind muzica și atmosfera de la clase a început să mă cuprindă un mare dor de a fi acolo. Din motive legate de virus, nu am mers. Ne pregăteam petrecerea pentru căsătorie în acea perioadă și ultimul lucru pe care mi-l doream era să iau virusul în acele zile de pregătiri sau aproape de eveniment.

De-a lungul timpului am citit mult despre ce mersul la sală, am intrat în contact cu abordări care susțin că e suficient plimbatul și că mersul la sală e nenatural. Am rezonat cu ele o perioadă de timp, dar era o parte din mine căreia îi era dor de acea atmosferă, de acea comunitate. Eu nu am mers la sală pentru că trebuie, chiar mi-a plăcut. Acea parte din mine care se bucura de energia de acolo a fost și cea care mi-a îndreptat pașii spre ea.

Primele clase, primele impresii

Anul acesta, în aprilie, am decis să merg la prima clasă. Eu sunt fan clase, nici înainte nu mergeam pe sală prea des. Am început cu o clasă de pilates.

Ce mi-a plăcut foarte, foarte mult a fost că antrenoarea a respectat ritmul celor de acolo, a intervenit puțin pe alocuri, dar nu am auzit acel "ține, ține", "trage puțin de tine", "hai să dăm celulita aia jos", etc. De altfel, am plătit individual primele două clase, fără să îmi fac abonament, tocmai pentru că voiam să simt energia lor și să văd dacă rezonez.

Am rezonat și am rămas.
La primele clase am simțit că ceva în corpul meu s-a dus. Pur și simplu simțeam că nu îmi pot coordona mișcările. Picioarele mele nu se mai ridicau acolo unde știam eu că pot să le aduc, rezistența în ele era inexistentă, mișcările îmi păreau haotice. Aș fi zis că am dus o viață cât de cât activă în perioada pandemiei, mai ales că avem un patruped pe care îl plimbăm zilnic. Dar corpul meu spunea altceva.

Și l-am ascultat pe el că doar el era cel care făcea treaba acolo, așa că în ritmul lui am mers. Mi-am luat cele mai mici greutăți când a fost nevoie de ele, m-am oprit când nu am mai putut, am cerut să mi se arate mai specific o mișcare care nu-mi ieșea etc.

M-am gândit la multe și mulți dintre voi, dar mai ales femeile care se simt rușinate să meargă la sală. Este o expunere, așa e, însă fiind acolo și uitându-mă la toți acei oameni, fiecare ducem propriul nostru proces, cu zile mai în contact cu noi, cu zile mai grele.

O parte din mersul la sală este vestiarul, locul normalizării și al diversității corporale, unde fiecare corp arată altfel, are o altă formă, are propriile particularități (vă invit să nu le mai spuneam imperfecțiuni, pentru că nu sunt; chiar nu sunt). Mi-am dat seama cât de mult îmi place să văd această diversitate, cât este de firească, atât de firească încât după primele zile nici nu o mai bagi în seamă, e naturală, e acolo.

Mi-a plăcut și îmi place să merg la sală. Merg de drag, merg pentru că simt că mă mișc altfel, că mă simt diferit.
Dacă am slăbit? Nu, dar corpul meu începe să arate diferit. Cu siguranță s-a schimbat ceva la nivel de musculatură, pentru că simt asta, deși nu am măsurat nimic legat de ea.

De aici vine multă presiune în proces, că suntem cu ochii pe rezultat, ne frustrăm. Dacă nu apare, tragem mai tare, mergem mai des... și uite așa apare deconectarea de la corp și burnout-ul.

Asociem slăbitul cu mersul la sală și uităm să ne bucurăm de proces, de a fi acolo. Iar dacă nu vă place, nu mergeți, căutați altceva care să vă mențină activi, care să vi se potrivească. Nu e singura soluție, nicidecum și cu siguranță nu e calea, the way.

Rămân adepta combinației dintre alimentație, sănătate emoțională și o viață activă.
Sper tare mult să vă fie de folos aceste gânduri și să vă invite la explorare.

Întrebări ajutătoare:

  • Oare mie ce mi se potrivește la nivel de mișcare?
  • De unde aș vrea să încep?

Este o călătorie, oameni dragi. Chiar este. Și ca orice călătorie implică multă explorare, rătăciri pe traseu, dar mai ales, reveniri pe el, pentru că altfel rămânem pierduți pe alte cărări și merităm să ne regăsim.

Sper să vă fie de folos aceste rânduri!

Cu drag,

Ancuța, psihoterapeut și fondator al programului „Emoții în farfurie” Vrei să ținem legătura?

Înscrie-te aici la newsletter.

Cabinet Individual de Psihologie