Începe aici

Furie pe pâine

De-ar fi clare emoțiile și am reuși să le dăm sens de fiecare dată când apar, poate că nu am mai fugi atât de tare de ele. Lipsa de sens, de concret, în ceea ce le privește, ne face adeseori să ne uităm în direcția opusă, în timp ce ele continuă să rămână acolo și să vină după noi.

Folosesc uneori expresia "Și ai mâncat, deci, furie pe pâine", atunci când încerc să dau sens trăirilor unei persoane care se confruntă cu mâncatul compulsiv, la care apelează când vine furia. Când vine ceva așa de mare, aparent de necontrolat, din interiorul nostru ne speriem atât de tare, încât simțim nevoia să ne facem și noi mari în fața ei, să putem să îi ținem piept. E ca și cum ne luptăm cu propria furie, iar pentru a avea putere, ne mărim în greutate. Acesta nu este un proces conștient, ci este modul prin care creierul nostru ne protejează în fața a ceva potențial periculos.

Cu cât furia din interior e mai mare și de multe ori, neidentificată, cu atât creștem în mărime pentru a-i face față. De multe ori, furia vine de departe, din istoricul nostru, din copilărie. Poate că deși înțelegem rațional că îngrijitorii noștri au făcut tot ce au putut pentru noi, asta nu înseamnă că la nivel emoțional, undeva ascuns, nu se află un copil care suferă de pe urma nedreptății trăite, care așteaptă să fie văzut și înțeles, măcar de noi, de sinele adultului de azi.

Gândirea adultă, de mult prea multe ori ne induce în eroare atunci când vine vorba de trecut, de mult prea multe ori diminuează impactul pe care acțiuni din trecut l-au avut asupra noastră. Atunci când ele s-au întâmplat, nu eram mari, eram mici și neputincioși, fără drept de apel, de alegere. Ce poate face un copil dacă nu-i convine ceva din ceea ce se întâmplă acasă? Poate pleca, își poate lua cheile de la mașină, cardul și își poate căuta o chirie? Nicidecum. Un copil știe, ne naștem cu această cunoaștere, că în afara sistemului, oricum ar fi el, nu poate supraviețui. Așa că acel copil va căuta moduri pentru a rezista acolo, va căuta să facă față situației, dezvoltând tot felul de mecanisme de apărare și de liniștire.

De multe ori, nu ne dăm seama că atunci când suntem furioși, sinele unui copil mic și speriat, care cândva nu a știut să se apere, să se facă văzut, acum încearcă să sperie el, cu umbra lui, să țină la distanță pe oricine ar putea să îi mai facă rău. Chiar dacă povestea s-a schimbat, până ce nu coborâm la nivelul acelui copil, noi cei de azi, cu greu putem da sens experienței din interior.

Furia este, de cele mai multe ori, emoția de suprafață, prima la care e nevoie să ne uităm, pentru a ajunge la emoții mai profunde pe care ea le ascunde, cum ar fi teamă, tristețe, neputință etc.

Atunci când, copii fiind, ne-am simțit neputincioși, neauziți, poate chiar nevăzuți așa cum am fi avut nevoie, natural am mers spre ceva care să ne liniștească, care să acopere aceste emoții dureroase, iar acel ceva, mereu disponibil acolo, ar putea fi chiar mâncarea.

Într-un proces susținut, treptat putem ajunge la ceea ce se ascunde de multe ori în spatele furiei: o parte a sinelui nostru care a fost nevăzută, neauzită, neliniștită atunci când era speriată. Și tot treptat o putem liniști azi, pentru ca acea rană să se poată cicatriza și pentru ca noi să ne putem da voie să trăim așa cum ne dorim.

Te invit să explorezi componenta emoțională în cadrul următorului grup de susținere "Emoții și kilograme în plus", iar până atunci, să descarci gratuit jurnalul alimentar și emoțional prin care vei intra automat în programul pe email de 3 luni, "De la conștientizare la schimbare". 

Psihoterapeut Ancuța Coman

Tel.: 0733 022 962

Email: ancuta.f.coman@gmail.com

Dacă acest articol ți-a fost util, te invit să îl distribui și nu uita să te înscrii la newsletter cu adresa de email.

Mă poți urmări pe Facebook aici: https://www.facebook.com/emotiisikilogrameinplus

Cabinet Individual de Psihologie