Începe aici
Iată una dintre cele mai frecvente întrebări pe care le-am auzit în toți anii mei de practică: Cum îmi dau seama de emoțiile mele?
Spusă și altfel, cum îmi dau seama ce simt, nu-mi dau seama ce se întâmplă cu mine în ultima perioadă, parcă plutesc și nu mă pot ancora etc, toate acestea duc spre același loc: pierderea conectării cu singurul nostru barometru emoțional.
Care să fie acela? Ei bine, tocmai corpul nostru.
Până la urmă, găsim explicați chiar în definiția emoției, care este un răspuns imediat al corpului la un stimul. Chiar înainte de a ne da seama conștient, de a realiza ce se întâmplă, corpul nostru reacționează.
Ca atunci când sunteți într-un loc și vi se strânge stomacul, pentru că simțiți că ceva nu e ok acolo, poate e o tensiune în aer. Simțiți asta în corp, de multe ori, înainte de a percepe exact ce se întâmplă acolo.
Un alt exemplu este reprezentat de atacurile de panică. Ele apar tocmai pentru că mult timp am reprimat sau nu am fost conștienți de ceea ce simțim. S-au adunat acolo emoțiile sau au devenit prea intense, iar într-un mod de a le descărca, atunci când e prea mult, corpul se manifestă în acel fel.
În corp se simt emoțiile și doar acolo. El ne spune despre ele, despre dureri, despre neliniști, despre bucurii, iar dacă pierdem legătura cu el, pierdem legătura cu esența noastră.
Corpul nostru păstrează gravate emoții pe care le-am simțit încă din perioada intrauterină, încă din timpuri pe care nu ni le mai amintim conștient, dar corpul le știe. El a tresărit într-un anume fel în diferite momente, legătura dintre corp și creier este necontestabilă.
Studiile o confirmă. Dacă nu ne simțim conectați la corpul nostru, nu putem funcționa optim.
Am răspuns la această nevoie printr-un program împărțit pe două zile, "Acasă, în corpul meu". Am ales zilele de sâmbătă, pentru a avea răgaz pentru tine și în ziua de duminică. În fiecare dintre ele ne vom vedea câte 4 ore și probabil puțin peste. Mergem în ritmul corpului și nu grăbim nimic. Deci în total te invit la 8 ore de conectare cu tine. În urma participării vei primi înregistrarea evenimentului pentru ca oricând dorești să accesezi informațiile sau să reiei exercițiile, să poți face asta.
M-aș bucur să te am acolo, dar dacă nu poți ajunge în niciuna dintre zile sau dacă poți ajunge doar la una din cele două, nu e nicio problemă. Poți achiziționa înregistrarea.
Te invit să accesezi mai multe informații despre eveniment aici:
Hai acasă, în corpul tău!
Cu drag,
Psihoterapeut Ancuța Coman
Tel.: 0733 022 962
Email: ancuta.f.coman@gmail.com
Dacă acest articol ți-a fost util, te invit să îl distribui și nu uita să te înscrii la newsletter cu adresa de email.
Foto copertă articol: Unsplash
Mă poți urmări pe Facebook aici: https://www.facebook.com/emotiisikilogrameinplus
Povesteam mai devreme într-o postare faptul că săptămâna aceasta am avut câte o reuniune de grup pentru fiecare dintre cele două încheiate anul trecut.
În cadrul grupului de aseară, discuțiile m-au dus la o idee interesantă, pe care aș vrea să o împărtășesc și cu voi în acest articol.
Sâmbătă seara am susținut primul live în Comunitatea "Emoții în farfurie", în care am povestit despre relația noastră cu mâncarea. În urma live-ului m-am gândit că ar fi o idee bună să fac aici un rezumat cu principalele idei la care puteți reveni oricând.
Vreau să vă povestesc astăzi despre diferența dintre "a ști" și "a conștientiza".
Noi toți știm, măcar în mare, ce ar fi bine pentru noi, ce ar fi bine să facem. Știm că e bine să facem exerciții, să mâncăm sănătos, să ne lăsăm de fumat, să dormim minimum 8 ore pe noapte, să ne facem anual analizele, etc. Mă îndoiesc că e ceva din cele scris până aici care să reprezinte o necunoscută pentru voi.
Nu putem detașa complet mâncarea de emoție. Mâncarea cuprinde emoție, cuprinde grijă. Unul dintre primele noastre limbaje ale iubirii este mâncarea. Asocierea dintre grija mamei, pielea ei și mâncare vor rămâne cu noi tot restul vieții. Chiar dacă nu am fost crescuți de propriile mame, ci de alți îngrijitori, și în acest caz se aplică cele scrise mai sus.
Mâncarea e plăcere, iar de plăcere nu ne putem lăsa. Niciodată nu e de ajuns. Asta e natura noastră. Deși există expresia "Te-ai săturat de atâta de bine", adevărul este că de bine nu ne putem sătura.
Ce emoții ne mai mâncăm?
Furia este una dintre ele și se întâmplă să fie și una dintre cele mai intense, dar și reprimate emoții.
De ce?
- pentru că o confundăm adesea cu agresivitatea
- pentru că nu știm cum să o manifestăm într-un mod sănătos
- pentru că nu am avut spațiu sau/și exemple de adulți în jurul nostru care să ne ajute să o exprimăm într-un mod sănătos
Ce facem legat de asta?
- citim, devenim curioși în a o cunoaște
- cunoaștem cum se manifestă ea în cazul nostru
- avem răbdare cu noi în proces
- înțelegem care îi sunt beneficiile.
Folosesc uneori expresia "Și ai mâncat, deci, furie pe pâine", atunci când încerc să dau sens trăirilor unei persoane care se confruntă cu mâncatul compulsiv, la care apelează când vine furia. Când vine ceva așa de mare, aparent de necontrolat, din interiorul nostru ne speriem atât de tare, încât simțim nevoia să ne facem și noi mari în fața ei, să putem să îi ținem piept. E ca și cum ne luptăm cu propria furie, iar pentru a avea putere, ne mărim în greutate. Acesta nu este un proces conștient, ci este modul prin care creierul nostru ne protejează în fața a ceva potențial periculos.
Cu cât furia din interior e mai mare și de multe ori, neidentificată, cu atât creștem în mărime pentru a-i face față. De multe ori, furia vine de departe, din istoricul nostru, din copilărie. Poate că deși înțelegem rațional că îngrijitorii noștri au făcut tot ce au putut pentru noi, asta nu înseamnă că la nivel emoțional, undeva ascuns, nu se află un copil care suferă de pe urma nedreptății trăite, care așteaptă să fie văzut și înțeles, măcar de noi, de sinele adultului de azi.
Gândirea adultă, de mult prea multe ori ne induce în eroare atunci când vine vorba de trecut, de mult prea multe ori diminuează impactul pe care acțiuni din trecut l-au avut asupra noastră. Atunci când ele s-au întâmplat, nu eram mari, eram mici și neputincioși, fără drept de apel, de alegere. Ce poate face un copil dacă nu-i convine ceva din ceea ce se întâmplă acasă? Poate pleca, își poate lua cheile de la mașină, cardul și își poate căuta o chirie? Nicidecum. Un copil știe, ne naștem cu această cunoaștere, că în afara sistemului, oricum ar fi el, nu poate supraviețui. Așa că acel copil va căuta moduri pentru a rezista acolo, va căuta să facă față situației, dezvoltând tot felul de mecanisme de apărare și de liniștire.
De multe ori, nu ne dăm seama că atunci când suntem furioși, sinele unui copil mic și speriat, care cândva nu a știut să se apere, să se facă văzut, acum încearcă să sperie el, cu umbra lui, să țină la distanță pe oricine ar putea să îi mai facă rău. Chiar dacă povestea s-a schimbat, până ce nu coborâm la nivelul acelui copil, noi cei de azi, cu greu putem da sens experienței din interior.
Furia este, de cele mai multe ori, emoția de suprafață, prima la care e nevoie să ne uităm, pentru a ajunge la emoții mai profunde pe care ea le ascunde, cum ar fi teamă, tristețe, neputință etc.
Atunci când, copii fiind, ne-am simțit neputincioși, neauziți, poate chiar nevăzuți așa cum am fi avut nevoie, natural am mers spre ceva care să ne liniștească, care să acopere aceste emoții dureroase, iar acel ceva, mereu disponibil acolo, ar putea fi chiar mâncarea.
Într-un proces susținut, treptat putem ajunge la ceea ce se ascunde de multe ori în spatele furiei: o parte a sinelui nostru care a fost nevăzută, neauzită, neliniștită atunci când era speriată. Și tot treptat o putem liniști azi, pentru ca acea rană să se poată cicatriza și pentru ca noi să ne putem da voie să trăim așa cum ne dorim.Astăzi pot să vin în întâmpinarea voastră cu un instrument care să vă ajute să în procesul vostru legat de relația cu mâncarea și cu propriul corp: setul de cartonașe "Emoții în farfurie. De ce mănânci când mănânci?".
Psihoterapeut Ancuța Coman
Tel.: 0733 022 962
Email: ancuta.f.coman@gmail.com
Dacă acest articol ți-a fost util, te invit să îl distribui și nu uita să te înscrii la newsletter cu adresa de email.
Mă poți urmări pe Facebook aici: https://www.facebook.com/emotiisikilogrameinplus
Libertatea este un deziderat pentru majoritatea dintre noi. Fiecare o vedem și o simțim diferit. În agitația de zi cu zi, ideea libertății ni se înfățișează ca o gură de aer, fie că o vedem sub forma unor minute de liniște, fie că o vedem sub forma unei vacanțe pe o plajă însorită.
Cu toate acestea, realitatea contrazice de multe ori aceste dorințe pe care le avem.
Suntem înconjurați de responsabilități, de roluri, de sarcini cu termene limită, astfel că de-a lungul unei zile purtăm mai multe pălării. Purtăm pălării de profesionist, de client, de părinte, de copil, de frate, de soră, de coleg etc.
Solicitările care vin înspre noi sunt multe și deloc ușoare, iar de multe ori ajungem să ne consolăm cu mâncarea.
Atunci când solicitările sunt prea multe, când tristețea e prea mare, când incertitudinile dau năvală, ajungem de multe ori să ne refugiem în alimente, în preparate culinare pe care le consumăm în exces.
Mâncatul ca formă de protest este un fel de mâncat emoțional, dar și o consolare, pentru că un protestatar simte că a făcut ceva legat de ceea ce nu îi convine, simte că a luat atitudine, chiar dacă această atitudine este de fapt una nocivă.
Cu cât e supărarea mai mare, cu atât crește și nevoia de a protesta. Cu cât suntem mai supărați sau mai îngrădiți, cu atât suntem mai revoltați și ne dorim eliberarea. Vrem să nu mai fim asupriți de cerințele șefului, de programul copilului, de colegi, de problemele de zi cu zi.
Senzația de a fi prins sau fără scăpare într-o lume care promite libertate și democrație nu este deloc ușor de dus.
Cu cât e mai multă nebunie și mai mult haos, cu cât simțim că altcineva preia controlul și se impune în fața noastră, cu atât apelăm mai mult la ceea ce putem controla. De cele mai multe ori, la distanță de o mână este mâncarea.
Cum putem evita sau măcar, cum putem reduce mâncatul sub formă de protest:
Este dificil de multe ori să ne privim din afară. Considerăm lucrurile cu care ne-am obișnuit ca fiind normale, ca fiind acceptabile, ca făcând parte din rutina noastră zilnică.
Când libertatea de a alege, când liberul arbitru este amenințat ajungem să protestăm. Din păcate efectele protestului alimentar au un impact deloc benefic tot asupra noastră.
Încearcă să fii în contact cu tine și cu nevoile tale.
Ascultă-ți corpul și nu te răzbuna pe el. E singura ta casă care contează cu adevărat.
Cu drag,
Ancuța
Pentru că mulți dintre voi mă întreabă care este diferența din grupul de susținere și workshop-ul "Emoții și kilograme în plus", m-am gândit că ar fi cel mai simplu să povestesc aici despre ele.
Întrebarea nu este legată de semantica lor, ci despre ce se întâmplă, de fapt, la fiecare.
Workshop-ul a început acum 4 ani sub forma unor întâlniri de 2-3 ore și treptat am ajuns la o variantă de 1 zi.
Urmează un nou grup de susținere"Emoții și kilograme în plus". Cum primesc multe întrebări despre ce presupune acest grup, m-am gândit că cel mai simplu ar fi să scriu mai detaliat despre acest subiect. (mai mult…)
